Aproape e liniște.
Doar sfârâitul țigării e tot ce se aude
în timp ce se umple camera de fum.
Părul înstelat, împletit de păianjeni celești,
i-acoperă umerii și sânii goi,
iar o rază de lună din ochii ei
îți luminează fața
și pare că se uită doar la tine.
Știi că nu e așa,
e prea frumoasă ca doar tu să o admiri atât de mult
și prea sus ca doar la tine să se gândească.
Dar lumina ce te străbate
te încălzește în nopțile reci ca asta,
te consolează,
te farmecă și te tulbură,
te umple de întrebări la care știi că nu o să primești niciun răspuns de la ea.
Și tu rămâi în cămăruța ta
și tot ce faci e să urli la lună.
O dată și-o dată vei ajunge
să te cațeri pe o șuviță de pânze până la buzele ei,
să-i simți gustul prafului celest de pe ele,
să-i colinzi valurile de pe obraji.
Să-i amesteci galaxiile cu ale tale
într-un univers fără lupi singuratici.