Știu, micuțule. Te-am dezamăgit. Aveai toate oportunitățile din lume și ți le-am irosit pe toate, Aveai o pasiune, am uitat instrumentele; ai vrut să înveți, șă citești, să nu te prostești; am lăsat-o dracu’ de școală; ai vrut să lucrezi să-ți placă, am ajuns aici unde tot felul de persoane parcă se chinuie să îmi facă viața grea. Și pentru ce? În final, tot singuri suntem. Și e în totalitate vina mea.
O glumă. E doar o glumă. Asta îmi tot repet în timp ce cuvintele alea se zbat de absolut tot ce este în capul meu zilele astea.
Oameni ca tine.
Care-s aceia? Ce trăsături au? Grași? Slabi? Duri? Molâi? Călduroși? Reci? Urâți? Frumoși?
Se îmbracă bine? Poartă primul lucru care le iese în cale? Se spală? Se bărbieresc?
Au prieteni mulți? N-au deloc?
În vârstă? Tineri?
Ca tine.
Cum sunt eu?
Cine sunt eu?
De ce nu am răspuns la întrebările astea?
Ăsta este riscul când îți construiești întreaga ființă pe baza unui singur element: când dispare, tot castelul se prăbușește.
Iar eu mă simt prins sub zidurile care s-au sfărâmat și, în același timp, cu echipa de salvare nu reușesc să găsesc supraviețuitorii.
E greu, dar nu imposibil.
Dar tot greu e, iar mesajul repetat de pe ziduri nu ajută deloc.
“Definitely not my type/people like you/not enough” – știu, micuțule, ești dezamăgit. Și eu.