E ceață afară.
Și totuși stele în ochii ei
lasă luna să vorbească.
E o groază prezentă acolo.
Dură, sângerie
în șoaptă, surdă.
“Nu te du!”, murmură.
Și nu te duci
și stai
și aștepți
ca luna să-ți vorbească din nou.
O pată de albastru în sânge,
perle se scurg din obsidianul ochilor
și spini de trandafiri îți țin pielea în palma ei.
Și iar rămâi pierdut în ceața de afară
cu pânze de păianjen ca gene,
cu lut uscat în loc de buze.
Vântul stelar îi poartă numele
pe centuri celeste la care numai ea visează,
căutând brațe care să nu-i dea drumul
când tu stai mut.
Poate liniștea astupă goluri.