Jan 1 2013

Miere de albină.

E ora 3:30. Lampa pare să rămână fără ulei. Prin gaura pe care o are în genunchiul drept simte fiecare adiere. Rana pe care încearcă să o ascundă cu jacheta de piele fără mâneca stângă supurează, durerea e insuportabilă. Se chinuie să iasă la drumul pe care, acum câteva ore călătorea către casă, doar e Ajunul Crăciunului.

Viscolul face ravagii în ţară. Fumul ţigării se grăbeşte spre crăpătura geamului deschis al maşinii. Acul vitezometrului indică numărul 65. Pantofii îl strâng. Se gândeşte că cele 2 perechi de şosete sunt de vină. La radio se anunţă buletinul meteo. Viscolul continuă pentru încă 2 zile. Sătul de veşti meteo, se hotărăşte să încerce din nou CD-ul cu muzică primit cadou de la ea anul trecut.

În timp ce muzica răsună, simte ceva vibrând în buzunarul drept. Scoate telefonul, însă numărul ce-l apelează nu-i este cunoscut. Răspunde. De la capătul celălalt nu se aude nimic. Închide.

Deodată simte un val de răcoare la nivelul picioarelor. Se uită la geam, crezând că l-a uitat deschis, dar observă cu uimire că automobilul este închis ermetic. Se calmează pe moment, concentrându-se din nou asupra drumului. Frigul însă nu dispare, ba chiar îl înconjoară şi îl cuprinde precum o mamă îşi tine la piept copilul. Ritmul inimii îi creşte, tensiunea arterială de asemenea. Pantofii îl strâng din ce în ce mai tare. Tricoul cu “Gândul mâţei” pare că a scăzut cu un număr sau două. Pentru un moment îşi pierde vederea, trezindu-se cu maşină înfiptă într-un copac din pădure. Cu o rană adâncă la nivelul abdomenului, ia o lampă pe ulei şi încearcă să se orienteze către drum.

Înaintează cu greutate, zăpada îi încetineşte fiecare pas. Simte fulgii care s-au strecurat prin ruptura din genunchiul drept. Cu uleiul aproape pe terminate, simte cum hipotermia ce s-a instalat e aproape să-l doboare.

Prin întunericul ce îl înghite, vede o umbră mişcându-se cu rapiditate. Nu-i poate distinge forma, dar e clar că se apropie de el. Înspăimântat, începe să fugă înspre ea. Cine ştie? Poate că e salvarea lui.

Însă odată ce se apropie, observă cum umbra se transfomă. Devine altceva, spre groaza sa.

O recunoaşte. Îi ştie fiecare trăsătură mai bine decât îşi ştie propriul corp. Fiecare curbură a buzelor, unduirile sânilor. Dar nu e ea. E rece cu el. Nu a mai văzut-o de ceva timp.

Vrea să o sărute. Să-i simtă buzele presându-i-le pe ale sale. Căldura trupului ei încălzindu-l pe al său. Îi e dor de vremea când era a lui.

Se apropie de el. Ochii i se bulbucă. Îşi apleacă buzele înspre ale lui, iar în curând acestea se unesc.

Se trezeşte trântit în stratul de zăpadă ce creşte văzând cu ochiul. Rana îl împiedică să se ridice. Ştie că acolo, în mijlocul nimănui, va pieri. Dar e fericit. Nu se gândeşte la cei ce-l aşteaptă acasă; gândul îi este doar la ea, cum a primit acel sărut ca pe un mesaj. Ca pe o promisiune, ca pe un jurământ.

Ultimele suflări şi le dă retrăind acel moment în care dansa în ploaie în mijlocul plajei, cu ea privindu-l de sub adăpostul umbrelei cu trandafiri pe care i-o dăruise de onomastica ei.

În oraş se aude vestea unui bărbat mâncat de lupi. Ea citeşte asta într-un colţ al ziarului, fără a băga prea mult de seamă.