La mama răniţilor.

Mă aflu în timpul turei de noapte. Cârciuma la care lucrez, “La mama răniţilor”, e aproape goală, doar în colţul din stânga stând un beţivan amărât, dormind cu capul pe masă; nu mă îndur să-l dau afară, ş-aşa la noi e deschis non-stop. Ceasul arată ora 2:40 dimineaţa. Curăţ paharele folosite şi mă pregătesc să încep a spăla pe jos.

Deodată intră în cârciumă un tânăr. Dă “Bună seara!” destul de încet şi se apropie de bar. E îmbrăcat lejer: tricou negru cu semnul Folk You! pe spate, pantaloni de blugi trei-sferturi şi o pereche de adidaşi albi în picioare. În mână ţine o chitară, acoperită de o husă mult prea mică pentru modelul respectiv al chitării. Comandă o Timişoreana cu pahar. Neobişnuit, dar de mult nu mi-a mai cerut cineva o bere cu pahar. Îi înmânez comanda şi merge în colţul opus beţivanului adormit.

Stau şi-l privesc cu interes. Îmi pare foarte familiar şi nu ştiu de unde. Este foarte tăcut. Mă întreabă politicos dacă poate să scoată chitara. Îi fac semn că da. Începe să cânte o piesă cu ritm lent, ceva aşa pentru ora 3 dimineaţa. Îmi termin treaba între timp şi îl întreb dacă mă pot aşeza cu el la masă. Acceptă aproape imediat şi îmi face loc lângă el.

Îmi cântă de toate, deşi cu vocea recunoaşte că nu prea le are. Uşor, uşor începem să vorbim despre diverse. Mai cere o Timişoreana, pe care i-o aduc imediat. Îmi mărturiseşte că nu are nevoie de foarte multe ca să fie fericit. Îmi povesteşte despre prietenii lui cei mai buni, doi la număr.

Ea, cea mai drăgăstoasă persoană. Calmă în general, dar aprigă atunci când cineva o calcă pe nervi. Matură, dar cu doza de copilărie necesară oricui. Sensibilă, puţin emotivă, dar tare când vine vorba de ţelurile pe care şi le propune. Iubitoare de poezie şi de artă în general. Pe scurt, cea mai apropiată persoană de sufletul lui.

El, cea mai optimistă persoană pe care o cunoaşte. Încăpăţânat, dar înţelegător în acelaşi timp. Prietenos, dar retras cînd nu se simte bine printre persoanele din jur. Iubitor de muzică, dar şi de bere sau vin. Descurcăreţ şi curajos, dar, uneori, cu planuri mult prea mari ca să fie posibil de realizat.

Scoate o ţigară, o aprinde, dar după numai două fumuri trase, o stinge şi o aruncă în scrumieră. Îmi spune că a fumat, dar că s-a lăsat şi că nu ştie de ce mai face asta din când în când. Pe degetul arătător al mâinii drepte are un inel de care răsuceşte neîncetat; în acelaşi timp, mai se joacă şi cu încuietoarea ceasului de pe mâna stângă, semne de nervozitate sau stres.

Cât despre el, spune că are speranţe mari şi că trăieşte cu teama ca, atunci când soarele răsare, dimineaţa să nu-i fure acele speranţe şi să le ducă departe de el. Îi place ploaia, iar una din dorinţele sale cele mai mari este să-şi ia chitara şi pe cei doi prieteni cei mai buni şi să se adăpostească sub un copac pe timp de ploaie şi să cânte cu toţii până când îi cade mâna sau rămâne fără glas.

Nu-i place sa se pună pe primul loc, preferă să le fie celorlalţi bine, prietenii lui contând pentru el mai mult decât el însuşi. Tocmai de aceea îmi mărturiseşte că îi răneşte, fără cea mai mica urmă de intenţie. Orgoliu nu prea are, iar atunci când îşi aduce aminte de el, face prostii, ia hotărâri pripite şi acţionează negativ pentru cei din jurul lui, cerându-şi mereu iertare în cel mai sincer mod, iertare pe care o primeşte; şi mereu ajunge la întrebarea:

“Cum pot oamenii ăştia să mă ierte, după tot ce le-am făcut de-a lungul timpului? După atâtea lacrimi pe care le-au vărsat din cauza mea?”

            Trec ceasurile, iar zorii zilei se ivesc la orizont. Tânărul vrea să plece, dar înainte îmi cere o foaie şi un pix şi mă roagă să-l las singur pentru puţin timp. Îi îndeplinesc dorinţa, iar după câteva minute îmi face semn. Mă duc spre el, îmi achită consumaţia şi-mi spune:

“A fost o plăcere să stau cu tine în noaptea asta. Păcat că n-o să ne mai putem revedea niciodată.”

            Uimit de răspuns, nu mai apuc să-i spun nimic, că imediat dispare pe uşa cârciumii. Mă uit pe masă şi observ că şi-a uitat biletul. Îl iau în mâini şi încep să-l citesc:

“Am fost cu tine în seara asta ca să-ţi aduci aminte cine eşti, ce defecte ai şi să realizezi ce trebuie să faci pentru a le repara. Iertarea nu vine la infinit.

Semnat, tu însuţi.”


One Response to “La mama răniţilor.”

  • Iulia Says:

    Interesantă întâlnire cu alter-ego-ul tău, interesant personaj…

    „Nu-i place sa se pună pe primul loc, preferă să le fie celorlalţi bine, prietenii lui contând pentru el mai mult decât el însuşi. Tocmai de aceea îmi mărturiseşte că îi răneşte, fără cea mai mica urmă de intenţie.” – Și dacă tânărul trăiește prin prietenii lui? Dacă se oglindește în ei, dacă se vede pe sine în ei așa cum nu se poate vedea pe el însuși?… Cât despre răni… Poate rănile sunt singura cale de a proba prietenia. Poate rănile înseamnă devenire. Devenire proprie și devenirea voastră. Dacă e așa, atunci vă veți ierta, chiar și la infinit, pentru că trăiți unii prin ceilalți :). Asta definește o prietenie în cel mai profund sens, cred eu.

    Baftă în continuare :)!

Leave a Reply