Memorii.

Mi-aduc aminte ş-acum prima mea zi de lucru. Sau, mai bine spus, de prima zi de distracţie. Era început de iulie, iar afară era o căldură covârşitoare. Era puţin ironic, îmi aducea aminte de acasă.

M-am trezit un pic prea târziu, dar se presupunea că acest job nu are orar, că poţi lucra cât doreşti, cât pofteşti. Mi-am lustruit saboţii, originali din Ţările de Jos, cu puţin amestec de ulei de măsline şi suc de lămâie, mi-am luat hainele pe mine şi am ieşit în lume.

Treceam pe lângă toate tipurile de categorii sociale, de la cea mai joasă speţă a iobagilor până la cavaleri ce-şi curăţau armura, de la negustorii cei mai şireţi la meşteşugarii cei mai corecţi. Te întrebi oare cum ştiam asta ? Se vedea, mă rog, cel puţin eu vedeam clar. Ştii „Spânzurătoarea”, presupun. De unde crezi că s-a inspirat omenirea? L-au aflat de la noi. Cu cât eşti mai păcătos, cu atât desenul devine din ce în ce mai complet şi odată completat, e cam timpul să treci dincolo.

Mă rog, hai că tai din poveste, că altfel aş termina la Paştele Cailor, după cum am auzit că spune lumea. Am trecut prin revoluţii politice, industriale, descoperiri geografice extraordinare. Am văzut decăderea lui Carol I Stuart. Am făcut parte din armata unită împotriva lui Napoleon la Waterloo. Am hrănit calul lui Carol I de Hohenzollern în timpul războiului de independenţă. Am fost de faţă în momentul sinuciderii lui Hitler. Pe scurt: se spune că Iadul este apogeul suferinţei. Uneori însă, îţi garantez, lumea voastră poate fi mult mai rea. Nu spun că nu mă satisface acest lucru. M-am distrat de minune.

Dar de departe cea mai mare plăcere pe care mi-a adus-o acest serviciu a venit de curând. Îmi faceam rutina zilnică şi nu ştiu cum am ajuns să privesc un micuţ accident pe o stradă la fel de micuţă. Am trecut pe lângă participanţi fără a da o foarte mare importanţă. Am mers mai departe.

După nu foarte multe zile am ieşit la tura de noapte pe străzile lăturalnice. La fiecare colţ de stradă vedeai acelaşi prototip de “fetiţe”: fustă scurtă, mulată pe şolduri, maieiul cu decolteu cât şura, geaca de piele cu ţinte, ruptă, dacă se poate, într-un cot, perechea de ciorapi-plasă, ruptă şi ea în genunchiul drept, iar tocul cât mai înalt posibil. Fiecare cu desenul mai complet decât cea dinaintea ei. Nu ştiu cum se întâmplă, că mă întâlni cu tinerii de mai dinainte. Doar că de data asta cearta lor era mai intensă decât precedenta. I-am ignorat din nou şi mi-am văzut de treaba mea.

Întors acasă, pe scările din faţa blocului stătea un bărbat. De la distanţă nu-mi părea mai mult decât un homeless, dar când m-am apropiat, l-am recunoscut. Era băiatul de mai devreme. M-am oprit şi l-am băgat în seamă. Îl chema Gabriel şi doar ce se certase pentru prima oară cu iubita sa. Am stat ceva timp de vorbă cu el acolo în faţa scării. Se pare că eram vecini, dar eu nu-l mai văzusem până la accident. Aprinzându-şi ţigara la un moment dat, i-am propus:

“Dacă vrei, pot să te ajut.”

“Cum?”, mă întrebă surprins în timp ce aruncă scrumul.

“Lasă totul în seama mea. Tu doar ţine cont că, la un moment dat, oricând doresc eu, voi veni să-mi cer răsplata.”

            Ce-mi place faptul că voi, oamenii, vă asemănaţi din punctul de vedere al naivităţii. Mă rog, trecând peste, important e că mi-a acceptat ajutorul. De atunci, în fiecare trandafir pe care i-l oferea, în fiecare prăjitură şi cafea cu care îi făcea cinste, eu eram acolo, corupându-i mintea şi, mai ales, sentimentele ei pentru Gabriel. Iar când, în sfârşit s-au cuplat şi s-au mutat împreună, a sosit momentul să-mi cer plata. Ah, ziua aia ploioasă. Cum ziceţi voi, şi cerul plângea pentru ei. Tot ce-a rămas în urma lor a fost un buletin, pe care scria cu majuscule: Decebal Gabriel Victor.

Îţi mai aduci aminte ? Ai fost şi tu de faţă.


One Response to “Memorii.”

Leave a Reply