Liniştea de după furtună.

Mansarda unui bloc. Victor stă de unul singur şi se uită pe geam; fumul ţigării pe care o ţine în colţul gurii se roteşte uşor, uşor în sus şi umple camera. Deasupra lui, pe gemuleţul învechit, ploaia măruntă cade. În mintea lui, fiecare strop aduce cu sine o amintire dureroasă, ce îi străpunge sufletul şi îi doboară spiritul şi speranţa unui nou început precum picătura chinezească face acelaşi lucru victimei sale.

Privirea lui Victor se opreşte asupra străzii mici şi aproape pustii. Doar glasurile a doi şoferi ce se ceartă asupra unui mic incident umplu strada. Victor îi priveşte pe cei doi, iar pe faţă i se iveşte un surâs subtil.

Amintirea unu incident similar îi pătrunde în gânduri. Lovise, din greşeală, oglinda laterală a unei maşini, iar când merse să-şi ceară scuze, zări cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse pe parcursul întregii sale existenţe. Părul roşu precum cel mai aprig foc al Iadului, în combinaţie cu ochii albaştrii precum cea mai limpede şi adâncă mare l-au frapat.

Deodată paşii ce se aud din spatele său îi perturbă gândurile.

“Te-ai trezit.”, se aude o voce blândă, dar care reuşeşte să umple camera.

“Bună dimineaţa, Ana.”, răspunde şi Victor.

Ana este chiar domnişoara de care Victor îşi amintea cu câteva clipe în urmă. Trupul ei asemănător cu cel al Afroditei, surâsul ei la fel de misterios precum al Giocondei, parcă era prea frumoasă ca să fie adevărată. Dar era adevarată.

Doar o cămaşă îi îmbracă trupul. De sub aceasta, nurii ei ies la iveală la fiecare pas. El o admiră în timp ce ea se apropie de el.

“Am făcut cafea. Vrei şi tu?”

El nu spune nimic. Îi ia părul între degete şi se joacă cu el.

“De ce nu spui nimic?”, întreabă Ana.

Zâmbetul lui dispare.

“Vreau să ne despărţim!”

Ea scapă cana pe jos, iar cafeaua se împrăştie printre degetele amândurora.

“Ce-ai spus?”

“Ai auzit bine.”

“De ce? Ce s-a întâmplat?”

El tace şi zâmbetul îi apare din nou pe chip.

“De ce zâmbeşti? DE CE?”

Deodată ochii ei se lărgesc, iar din colţuri încep a şiroi lacrimile.

“Tu nu eşti Victor! Unde e? Ce-ai făcut cu el?”

În ochii lui apare o strălucine neomenească.

“L-am luat, aşa cum o să fac şi cu tine!”

Deodată totul se întunecă şi se aude o explozie. Apoi linişte. Liniştea de după furtună.

 


5 Responses to “Liniştea de după furtună.”

Leave a Reply